Buddha şi memoria timpului
alte articole
În sudul Japoniei, printre stâncile vulcanice ale oraşului Usuki, un Buddha sculptat în urmă cu aproape un mileniu poartă urmele timpului, ale degradării şi ale restaurării. Dainichi Nyorai şi-a pierdut cândva capul, iar acesta a rămas multă vreme la picioarele statuii. Astăzi, chipul i-a fost repus la loc. Privirea însă a rămas aceeaşi — coborâtă asupra celui care o contemplă.
Există opere care supravieţuiesc timpului intacte şi există altele a căror frumuseţe devine inseparabilă de urmele pe care timpul le lasă asupra lor.
În oraşul japonez Usuki, din prefectura Ōita, statuile de piatră cunoscute sub numele de Usuki Magaibutsu aparţin celei de-a doua categorii. Sculptate direct în stâncă, ele au traversat secole de ploi, vânt, umezeală şi cutremure. Unele şi-au pierdut fragmente din trup, altele braţele sau capul. Şi totuşi, chipurile lor păstrează o seninătate care pare aproape incompatibilă cu fragilitatea materialului.
Termenul japonez magaibutsu desemnează imaginile budiste sculptate direct în pereţi de stâncă sau în aflorimente naturale. Ōita este regiunea în care asemenea monumente se găsesc într-o concentrare excepţională: aproximativ 400 de imagini de acest fel sunt cunoscute în prefectură, reprezentând o proporţie remarcabilă din totalul japonez.
Explicaţia este, în acelaşi timp, istorică şi geologică. Kyushu a fost timp de secole una dintre marile porţi prin care influenţele culturale şi religioase venite de pe continent au pătruns în Japonia. Iar geologia a oferit sculptorilor un material neobişnuit de potrivit pentru asemenea opere. Cu aproximativ 90.000 de ani în urmă, o erupţie gigantică a vulcanului Aso a generat curgeri piroclastice care au format, prin răcire, tuful vulcanic în care aveau să fie cioplite statuile de la Usuki.
Aici, credinţa şi materia s-au întâlnit într-un mod rar.
O galerie budistă în stâncă
Cele 61 de imagini care alcătuiesc astăzi ansamblul "Usuki Magaibutsu" sunt răspândite în patru grupuri: Furuzono, Sannōzan, Hoki I şi Hoki II. Sculpturile datează, în linii mari, din perioada Heian târzie până la începutul perioadei Kamakura, într-un interval în care budismul japonez cunoaşte transformări profunde.
Ceea ce impresionează nu este doar vechimea lor, ci fineţea execuţiei.
Sculptorii au reuşit să extragă dintr-o rocă relativ moale chipuri, pliuri de veşminte, coroane şi gesturi rituale cu o delicateţe care aminteşte de marile sculpturi budiste din lemn ale Japoniei medievale. Piatra pare să fi fost tratată nu ca o masă inertă, ci ca un material capabil să primească expresie şi sensibilitate.
Astăzi, toate cele 61 de imagini beneficiază de statutul de tezaur naţional al Japoniei.
Ansamblul a fost desemnat pentru prima dată în 1995, iar o desemnare suplimentară din 2017 a ridicat numărul total al statuilor incluse la 61.
Dintre ele, una este considerată în mod tradiţional capodopera ansamblului.
Dainichi Nyorai, Buddha al luminii universale
În grupul Furuzono se află Dainichi Nyorai, Buddha Vairocana, una dintre cele mai impresionante reprezentări de la Usuki.
Înaltă de aproximativ 2,8 metri, statuia ocupă centrul unei mari nişe săpate în stâncă şi face parte dintr-o compoziţie alcătuită din treisprezece imagini. Dainichi Nyorai este figura centrală, Buddha al luminii universale, a cărui prezenţă nu este limitată la un loc sau la un timp anume.
Chipul său este plin şi solemn, dar lipsit de severitate. Sprâncenele arcuite, ochii alungiţi şi linia calmă a gurii creează o expresie de profundă linişte.
Pe suprafaţa pietrei se mai disting urme de policromie. Negrul păstrat în zona sprâncenelor şi a ochilor şi urmele de roşu-cărămiziu de pe coroana împodobită sugerează că imaginea a fost cândva mult mai vie cromatic decât o vedem astăzi.
În faţa statuii restaurate, este uşor să uiţi că ea nu a fost dintotdeauna întreagă.
Capul de la picioarele lui Buddha
La un moment dat, capul lui Dainichi Nyorai s-a desprins de trup în urma unui cutremur. A căzut pe soclul de la baza statuii şi a rămas acolo vreme îndelungată.
Nu era doar un fragment abandonat. Era capul lui Buddha.
Timp de generaţii, credincioşii şi vizitatorii au întâlnit astfel o imagine profund neobişnuită: trupul monumental ridicat în stâncă, iar chipul aşezat mai jos, la picioarele sale.
Această imagine a fost surprinsă şi de Domon Ken (1909–1990), una dintre marile personalităţi ale fotografiei japoneze din secolul XX. În proiectul său monumental ”Kōji Junrei” — “Pelerinaj la templele vechi” — Domon a fotografiat numeroase monumente şi opere de artă religioasă, căutând în ele nu doar frumuseţea trecutului, ci şi urmele timpului.
Fotografia lui Dainichi Nyorai cu capul căzut a devenit una dintre imaginile memorabile ale ansamblului.
Era o fotografie despre degradare, dar nu despre înfrângere.
Capul desprins de trup nu anula demnitatea statuii. Într-un anumit sens, o făcea şi mai puternică. Timpul îi modificase forma, fără să-i poată distruge prezenţa.
Ce trebuie să facem cu o operă pe care timpul a schimbat-o?
Între 1980 şi 1994, Usuki Magaibutsu a trecut printr-un amplu program de conservare şi restaurare.
Intervenţia a ridicat inevitabil o întrebare care depăşea competenţa tehnică a restauratorilor: trebuia oare capul lui Dainichi Nyorai să rămână acolo unde îl aşezase timpul?
Pe de o parte exista monumentul în forma în care fusese cunoscut timp de secole — o operă deteriorată, dar a cărei deteriorare devenise parte din istoria ei. Pe de altă parte exista dorinţa de a recupera, atât cât era posibil, imaginea concepută de sculptorii medievali.
În cele din urmă, capul a fost repus la loc.
Restaurarea a restituit statuii unitatea formală, iar monumentul a intrat într-o nouă etapă a existenţei sale: nu aceea a unei relicve lăsate să se degradeze, ci aceea a unui patrimoniu atent conservat pentru generaţiile următoare.
Şi totuşi, ceva din vechea imagine a rămas.
Privirea
Fotograful Muda Tomohiro, care cunoştea imaginea lui Domon Ken, a povestit că atunci când a revenit la Usuki nu a recunoscut imediat statuia. Buddha avea acum capul la loc, iar nişa era protejată de un acoperiş menit să apere sculptura de ploaie, vânt şi lumina directă.
Privind-o însă mai îndelung, Muda a descoperit continuitatea pe care restaurarea nu o putea modifica: Privirea
Ochii lui Dainichi Nyorai sunt uşor coborâţi. Pentru cel aflat în faţa nişei, geometria statuii creează o relaţie aproape fizică: Buddha pare să privească spre omul care îl contemplă, iar omul este nevoit să-şi ridice ochii către el.
Este un gest simplu, dar de o subtilitate remarcabilă.
Timpul a schimbat piatra. Restaurarea a schimbat imaginea. Privirea însă a rămas.
Poate că aici se află şi cheia acestei opere.
Între ruină şi capodoperă
Dainichi Nyorai ne obligă să ne întrebăm ce anume considerăm autentic atunci când privim o operă veche.
Este autentică materia originală? Forma concepută de sculptor? Urmele degradării? Sau memoria pe care generaţiile au adăugat-o monumentului?
Fotografia lui Domon Ken şi statuia restaurată nu trebuie neapărat să se excludă. Ele reprezintă două momente diferite din viaţa aceleiaşi opere.
În fotografia lui Domon vedem timpul.
În statuia restaurată vedem memoria încercării de a recupera trecutul.
Iar între cele două rămâne Dainichi Nyorai, cu aceeaşi expresie calmă, contemplând lumea de la înălţimea sa.
Piatra este vulnerabilă. Capul s-a desprins. Pigmenţii s-au estompat. Suprafaţa a fost atacată de apă şi vegetaţie. Statuia însă a continuat să fie privită.
Şi poate că aceasta este adevărata sa victorie asupra timpului.
Nu faptul că a rămas intactă — pentru că nu a rămas.
Ci faptul că, după aproape un mileniu, încă ne priveşte.
Astăzi, vizitatorul nu mai vede Buddha aşa cum îl vedea Domon Ken. Nu mai vede capul căzut pe soclu, imagine devenită emblematică pentru fragilitatea monumentului. Vede o statuie întreagă, protejată şi conservată, recunoscută drept tezaur naţional al Japoniei.
Dar trebuie să ridice în continuare ochii.
Iar în această mişcare aproape imperceptibilă — omul care priveşte în sus şi Buddha care priveşte în jos — se întâlnesc trecutul şi prezentul.
Capul lui Buddha a putut fi repus la loc. Timpul nu. Privirea însă a rămas.
Notă editorială
Pentru documentarea acestui articol au fost consultate surse oficiale japoneze şi materiale de specialitate privind patrimoniul de la Usuki. Informaţiile referitoare la statutul de tezaur naţional, numărul şi datarea sculpturilor, grupurile care alcătuiesc ansamblul, precum şi la conservarea şi restaurarea lor au fost verificate în documentaţia publicată de Primăria oraşului Usuki şi în evidenţele patrimoniului cultural japonez. Pentru relatarea privind fotografia lui Domon Ken, istoria statuii Dainichi Nyorai cu capul desprins şi perspectiva fotografului Mudă Tomohiro a fost consultat materialul publicat de Nippon.com.
Surse:
Usuki City — Cultural Properties / National Treasures: documentaţia oficială a Primăriei Usuki privind cele 61 de imagini ale ansamblului Usuki Magaibutsu, datarea lor şi desemnarea ca tezaur naţional.
Usuki City — Protection and Preservation of the National Treasure Usuki Stone Buddhas:informaţii oficiale despre natura geologică a rocii, degradarea monumentelor şi metodele de conservare şi restaurare.
Agency for Cultural Affairs, Japan — National Cultural Properties Database: evidenţa oficială a patrimoniului cultural naţional japonez.
Nippon.com — “The Japanese Masterpiece That Lost Its Head: The 1,000-Year-Old Usuki Stone Buddha”: pentru istoria imaginii lui Dainichi Nyorai, fotografia lui Domon Ken şi mărturia fotografului Mudă Tomohiro.
Sursele au fost consultate şi confruntate pentru verificarea informaţiilor istorice, artistice şi privind conservarea monumentului.
